luni, 18 iunie 2012

ioan viştea

Erika, dragostea mea clandestină

                       pe vremea
                         când scriam „Exilul interior”
                         la maşina Erika Naumann,
                         made in Germany, model 35,
                         cu degete uşoare, de aer
                         şi radioul la maxim
                         în ciuda ochiului şi timpanului,
                         ei,
                         pe când dactilografiam eu
                         „Povestea omului nou” şi
                         „Polonia- cartea de vise”,
                         în pauze mă uitam pe fereastră:
                         afară,
                         socialismul tocmai
                         se ridicase pe culmi ameţitoare,
                         atât de înalte că trebuia
                         să-l priveşti cu binoclul
                         şi nici atunci nu zăreai
                         decât o mogâldeaţă diformă cu moţ.
                         
                          tot aşa,
                          peste noapte,
                          opinia devenise delict;
                          pantalonii evazaţi
                          duşmani ai poporului;
                          carnea de papagal se vindea
                          pe sub mână
                          iar din galantare
                          sclipitoare bormaşini cu legume,
                           dar eu,
                           eu şi cu Erika,
                           ne simţeam cele mai libere,
                           cele mai fericite
                           fiinţe ale pământului
                           în patria de cinci metri pătraţi.
                                
                           ca nişte nebuni
                           buni de legat de tăbliile patului,
                           credeam cu ardoare
                           în miciurinismul politic,
                           sută la sută convinşi
                           că plopul o să facă pere
                           cândva
                           şi răchita micşunele
                           odată şi-odată.

                           în vara lui 89,
                           când am îngropat-o pe Erika,
                           la rădăcina unui copac,
                           adânc, să i se piardă urma
                           adulmecată de copoii cu epoleţi,
                           parcă am fost dus la groapă
                           odată cu ea.

                           îmi lipsea atingerea
                           tastelor ei delicate.

                           abia înspre toamnă,
                           am observat cum copacul
                           începuse să scuture,
                           ca dintr-o tiparniţă secretă,
                           în locul frunzelor arămii,
                            pagini înegrite la două rânduri
                            încrustate cu tot alfabetul latin
                            şi-n primăvara următoare
                            în crengile lui au prins să mijească
                            flori de culoarea indigoului.

                            şi astăzi
                            copacul acela vibrează, tremură,
                            are insomnii, palpitaţii, frisoane…

                            Erika, dragostea mea,
                            tot bate şi bate
                            cu amprentele degetelor mele
                            uşoare, de aer,
                            de-atunci.
                         
                
             

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu