joi, 10 martie 2011

rutawien

Domnu călătoreşte cu treburi la Bucureşti, cu daraveri, eee, ce ştiu eu. Paragina ce se vede pe fereastră a mai vazut-o, nu-l interesează. Nici setul de călători care a urcat la ultima staţie. Compartimentul e plin, abia a găsit loc lângă o doamnă destul de amabilă. Ei vorbesc despre fabrica de electrozi, fabrica de zahăr, complexul de berbecuţi, gările părăsite din ordinul lui Băsescu şi apoi distruse de localnici, câmpurile pârjolite de secetă străbătute de canale de irigaţie sterpe. E căldură, stropul de energie vitală trebuie păstrat pentru nevoi mai mari. Lumea stă la pândă ca lângă nişte grămăjoare de bulendre vechi. Stăm de pază, nimic din ce vine de-afară nu e de bine. Cine ne întreabă cere, ori pretinde, ori cerşeşte. Domnu nu merge prea des la capitală, se vede, cred. Domnu sunt eu. Deci m-am aşezat lângă doamna amabilă, unde mi-a arătat degetul arătător al altei doamne, de vizavi. Era un loc şi lângă dumneaei, dacă stau să mă gândesc, dar acolo stă o sacoşă enormă de rafie. Fie. Lumea trăieşte în zumzetul unui roi de zlătari de pe hol. O ţigancă a găsit loc liber pe a doua bancă de lângă uşă şi acum circulă solii de pe hol la reprezentanţa din compartiment şi înapoi.
Mamăî!
Asta a fost din altă direcţie.
Cine e domnu Goe?
Suntem luaţi prin surprindere. Cineva pufneşte în râs, sunt două domnişoare de peste culoar. Se privesc şi râd şi caută în jur cu ochii după puncte de sprijin. Poate sunt eleve în ani terminali, poate studente în anii mici, poate nici una nici alta. Poate iubesc actori americani tineri, poate cântăreţi români frumoşi şi deştepţi. Noi toţi suntem frumoşi şi deştepţi, dar nu suntem celebri şi bogaţi şi asta e nasol. Strigătul s-a auzit cam din direcţia lor, dar de dincolo de peretele despărţitor al banchetei.
Spune-mi tu, tati! Spune-mi mă, tată!
Pe tată îl văd, e cu tenişi chinezeşti negri, cu tricou, cu burtă, cu tot. Pe sub pielea feţei lui, muşchii încearcă o atitudine.
Termină, bă, nu-mi pierd timpul cu tine.
Omul are ceva recent în gesturi, un fel de lene, o fi şomer. Are aşa o demnitate cu tenişii lui chinezeşti, o solemnitate a momentului, căci a ieşit cu familia în lume. Are ochi albaştri , iar buzele i se frământă.
Îţi dau una de te detun!
E o linişte remarcabilă acum, viaţa merge înainte, dar nu.
Aăăăîîî!
Se vede acum de unde iese urletul: din gâtlejul unei fiinţe, un copil dumnezeule. Acum ridicat în picioare, un băieţel de vreo zece anişori, îţi vine foarte greu să-i zici băieţel. Pantalonii scurţi fără curea i-au curs spre glezne, tricoul grosuţ ca un pulovăr fără mâneci s-a ridicat la gât. Abdomenul gol face un semicerc considerabil, neaşteptat. Şi mai are şi o pălărie împletită cu cozoroc lung, de pescar fără noroc.
Ce-are ăsta? Potoleşte-l fă, că-ţi dau de te bag sub banchetă.
Lângă puşti s-a ridicat pe înălţime şi pe lăţime o spinare masivă, cu chică. Îl apucă de pantaloni şi-l ridică, îl scutură şi-i trage tricoul gros peste pântec.
Ne-a auzit când vorbeam de examenul soră-sii, capacitatea aia. Le-a dat să scrie despre domnu Goe, a auzit şi el şi întreabă, ce Dumnezeu.
Bărbatul primeşte explicaţia şi înţelege, se vede după zâmbetul lui. Zâmbetul îi circulă pe faţă rapid, ca un vietnamez surprins în câmp deschis, într-o orezărie minată.
Spune-ţi-i de domnu Goe, atunci.
Lasă, c-o să înveţe şi el peste ăăă, peste vreo doi ani. Dac-o mai merge la şcoală până atunci!
Astea vin dinspre o variantă redusă la scară a spinării de adineauri, pe care o văd pentru că m-am aplecat puţin la dreapta, puţin peste doamna amabilă.
Da de ce să nu meargă, că eşti tu deşteaptă?
Păi nu vezi ce naşpa e, ce tâmpit? A mâncat singur toată punga aia. Nu ştie decât să mănânce şi să urle.
Şi tu... ce ştii? Îţi dau de te... de te... Ia vezi!
Ochii bărbatului ca două lacuri de munte răvăşite de vânt s-au ridicat deasupra capului fetei încet şi acum scanează cerul văzut prin fereastră. Trenul goneşte acum în felul lui modest spre Bucureşti.
Domnu Goe e un copil care se duce şi el la Bucureşti, dar nu stă cuminte şi pierde pălăria şi biletul de tren şi-l amendează naşul şi pe urmă rămâne încuiat în wc. Avea biletul la pălărie sub pamblică, pus de mamiţa... sau de tanti Miţa parcă...
Mâna bărbatului se opreşte pe creştetul cu pălărie îndesând-o cu greutatea doar.
Asta v-a dat să scrieţi?
Da. Şi să scriem o scrisoare la un copil cu care am fost noi în clasă.
Şi ăsta, domnu Goe, a mai găsit pălăria?
De unde? Păi ce, oprea trenul pentru el? N-a mai găsit-o,dar avea mă-sa-mare ceva în sacoşă, un beret, i l-a pus pe cap.
Ce beret? întreabă spinarea cu chică.
Nu ştiu, aşa scrie în carte, beret... da bilet n-a mai avut şi când a venit naşu şi i-a dat amen
Păi, nu e copil, Goe ăsta?
E, dar tot l-a amendat, aşa scrie în carte. Şi pe urmă a mâncat ciocolata şi a rămas încuiat în wc...
Cum a mâncat ciocolata şi a rămas încuiat în wc?
Daaa, şi nu-l mai găsea mam’mare şi el bătea în uşă şi zbiera. Ca ăsta zbiera! izbucneşte în râs năpraznic sora.
Tatăl e ameţit.
Bate cu unul dintre tenişi, cu stângul, în podea mărunt. Buzele i se frământă, dar nu eliberează nimic.
Prostii! zice spinarea.
Mami, fac caca, zice băiatul.
Domnişoarele se privesc şi izbucnesc în aceeaşi secundă în râs, aşa cum ştiu ele, fără zgomot.
Zâmbesc şi eu, deşi n-ar trebui să mă implic. Ţigănetul nu e interesat nici de Goe, nici de orice altceva cu care n-are momentan legătură, dar băiatului nu-i pasă, a pornit-o prin valuri ca un remorcher urmat de şlepul lui.
Acum nu mai spune nimeni nimic. Domnişoarele au rămas cumva stânjenite, poate că s-au expus prea mult. N-au cum bănui că la doi paşi de ele e naratorul şi că eu sunt acela. Dacă ar şti, ar trage cu ochiul ca la camera de luat vederi.
În sfârşit, puştiul se întoarce cu mama lui cu tot, golul se umple, stânjeneala a dispărut.
Tati, ce staţie e asta?
Du-te, bă, de-aici...
E Ciocăneşti, zice mama.
Să trăieşti! zice băiatul.
Ai văzut că ştie şi el ceva? zice sora.
Ştie o laie, zice tatăl.
Tată! Dă-mi, mă tată, zece mii să-mi iau şi eu seminţe...
La Chitila a apărut în capul compartimentului lung o vânzătoare de seminţe. Are priviri agere, gesturi rapide. Se simte imediat aerul de Bucureşti. Puştiul a zărit-o primul, cînd turna din păhărel într-o palmă întinsă.
Dă-mi zece mii, tată, să iau şi eu seminţe!
Să vezi ce face ăsta în Bucureşti dacă a început de-acuma! Ia-mi mici , ia-mi bere, ia-mi aia, ia-mi aia, zice sora.
Mama zice şi ea ceva, dar nu aud ce. Când vânzătoarea de seminţe ajunge în dreptul lor, mama ia banii din mâna băiatului şi-i dă vânzătoarei. Băiatul se ridică în picioare şi desface un buzunar de la pantalonii lui scurţi. Vânzătoarea aruncă din mers un păhărel de seminţe în buzunarul larg.
Vânzătoarea s-a dus, familia asimilează încă scena. Băiatul se aşează moale şi astupă buzunarul cu palma.
Câte ţi-a pus, mă? Ai dracu hoţi! Dă-mi şi mie.
Băiatul îi dă.
Mama sparge seminţe. Sora se uită pe geam. Tatăl pare acum un vultur învins. Seminţele s-au terminat.
Mami, ce e aia rutawien? Uite pe trenul ăla.
Lumea se pregăteşte de coborâre.
Mami, cum a mâncat ăla ciocolată şi a rămas încuiat în wc?
Lumea s-a polarizat la cele două capete ale compartimentului lung. Băiatul apucă o sacoşă de sus, sacoşa cade şi rămâne lipită de podea. Băiatul scotoceşte, dar nu găseşte nimic.
... că e ea deşteaptă..., că e ea mincinoasă...
Băiatul trage un şut în sacoşă.
Ce-ai mă, tâmpitule, zice sora.
Bă, vă dau de nu vă vedeţi... bă, n-auzi?
Da nu era nimeni tată! Minte, tată! Spune tu, mami!
Prostii, zice mama.









2 comentarii:

  1. Minunat mai scrieti!

    "Noi toţi suntem frumoşi şi deştepţi, dar nu suntem celebri şi bogaţi şi asta e nasol" - mi-a placut. Pe cat de simplu, pe atat de adevarat.

    Frumos!

    RăspundețiȘtergere
  2. iar eu, deşi nu cred că textul merită aprecierea aceea, mulţumesc pt lectură!

    RăspundețiȘtergere